Să faci poze într-un lan de levănțică e un fel de trend la noi, adică nu doar în levănțică, în dependență de perioada primăverii-verii, lumea face poze în lanurile de grîu, floarea-soarelui, maci şi altele. Am decis să venim să facem şi noi poze într-un lan de levănţică, deci am luat băieţii ne-am urcat în maşină şi am mers la 8 km depărtare de Chişinau sā facem poze. Ne-am luat baloane, jucarii, ne-am chitit şi ne-am imaginat o fotosesie frumoasă. Acesta a fost planul a doi maturi, iar cei mici habar nu aveau de: „stai un pic, scumpu, sa-ţi fac o poză frumoasă”! În schimb în planul lor a intrat: să rupă flori de levănţică şi să le guste, sa mănînce pămînt, să strîngă toate crenguțele şi uscăciunile de printre rînduri şi desigur să le pună în gură. Cînd am plecat de acolo, am urcat în maşină murdari, veseli si neastimparati. Un lucru e foarte cert acum, de cind am copii, zicala: „planurile de acasa nu intra in socoteala de la târg” e la ea acasa.

Îmi place atît de mult să îi simt la piept, îi simt cât sunt de plăpînzi şi în același timp voioși şi puternici, iar alăptare mă linişteşte şi pe mine, nu doar pe ei, pentru că unde mai pot fi atît de protejaţi, dacă nu acum la sân. Cînd le dau sân legatura cea invizibilă dintre mamă şi copil devine atît de clară. La moment îmi este uşor să scriu despre alăptare, după ce am trecut prin ce a fost mai greu din procesul acesta. De fapt, mă îndoiesc că atunci aveam să am poftă de a scrie. Laptele a apărut a doua zi după naștere, făcusem puțină temperatură, dar nu ştiam care era cauza. Dimineața m-am trezit cu sânii plini, însă oricum nu prea le dădeam sân la copii pentru că primeam antibiotic şi analgezic, cu toate că moaşele îmi ziceau că pot să alăptez necătînd la medicamente, eu mă îngrijoram, desigur că nu mă puteam stoarce, încercasem câteva ori am văzut că nu iese nimic şi am lăsat, eram tabula rasa în domeniu. Moaşele mă întrebase ce fac eu cu sânii…?când aflase că nu fac mare lucru, venise una şi îmi deschise canalele. Ştiţi ce înseamnã asta… Cât am stat internată cu copiii la prematuri, am început să le dau şi sân, însă ei mîncau puţin, plus că aveam ajutor pe mama soţului, care mă îndemna să nu le prea dau sân, ci mai mult lapte-praf pentru ca să ia în greutate, dupã pãrerea ei laptele matern nu poate fi bun şi nu e mare lucru, aşa credea ea, din a ei experienţã. Deci, a fost un fel de mix pentru câteva zile. Eram ușor de speriat, ca şi orice mămică nouă, dar oricum aveam atâta lapte că doar alăptînd scăpam de greutatea pieptului…şi aici se începuse epopeea cu furia laptelui. Nu-mi vine a crede că nu mă informase din timp despre alăptare şi tot procesul în sine. Oricum, noi nu putem să pregatim sânii fizic de acest proces, chiar e contraindicat de specialişti.

După externare, peste câteva zile venise deja mama mea să mă ajute, şi pe lîngă ajutorul de rutină din casā, veneau şi diferite sfaturi care nu-mi prea convineau, pentru că atunci mi se părea că totul e împotriva mea şi eram cam chinuită de toată situaţia ceea, sânii îmi erau mari, grei, din mărimea mea din sarcină nr.1 am ajuns la 3. Mă durea spatele groaznic, pe spate nu puteam dormi, pentru că apăsau pe piept şi mă sufocam rău. Pe o parte tot nu puteam dormi, pentru că sânii se suprapuneau şi se forma lactostază, deci dormeam semi aşezată, unica soluţie la momentul cela. M-au durut mameloanele 3 luni de zile, în tot acest timp am făcut vreo 6 sau 8 lactostaze. Am fost şi pe la mamolog pentru că am la sânul drept un galactocel deja de vreo 4 cm, îl monitorizez şi trebuie să fac iaraşi consultaţii. Singurul lucru care mă scăpa de dureri şi mă făcea iar om limpede la cap era varza.

Dădeam varza prin apā fierbinte clocotită, aplicam frunzele un pic rācorite pe sâni, iar deasupra puneam peliculă alimentară pentru ca să se obţină un efect de condensare. Aşa am făcut vreo 2 luni şi jumate cam în fiecare seară, plus cremă traumeel mi-a fost de ajutor. Eram destul de dusă cu gândurile, chiar aberante, de parcă copiii mei aveau un plan ascuns cum să mă necăjeascā, pentru că uneori mă strângeau de mameloane, iar ele fiind sensibile, iarăşi mă apuca jălea. Des, mā puteam găsi plîngînd pe la bucătarie sau în baie. Mă mai ascundeam pentru că soţul îi era greu să accepte starea mea emoţională, plus că mai comenta de genul: ” Mai ai atîta să plîngi?! Eu nu înţeleg de ce îţi place să te gîndeşti la rău!” E greu sā stai lînga un om care suferă şi plînge şi care măcar nu poate înţelege ce anume îi provoacă frica asta. Pe lîngą toate nebuniile ce se petreceau în cap, în sâni aveam mult lapte şi cum trebuie, puteam hrăni şi 4 copii. Un lucru am înțeles şi e cert: nu contează cum hrăneşti copiii, sănătoşi să fie şi fericiţi, pentru că oricum vrem doar să iasă totul cît mai bine.

14 iunie 2019 este o zi foarte importantă pentru familia mea. În această zi au apărut pe lume gemănuţii mei- 2300 şi 2100. Am născut prin cezariană, deodată zic că şi după un an de zile parcă mă simt vinovată pentru asta, dar a fost ceva necesar pentru sănătatea noastră. Plus, că intrase în mine o frică, că auzisem istorioare unde unul nu supravieţuieşte în timpul naşterii naturale. În săptămâna 36 s-a început o coleostază hepatică care mi-a stricat ideea de a naşte natural. Am fost internată în spital unde am primit tratament, însă oricum s-a decis cezariană, analizele nu erau tocmai bune. În timpul operaţiei am fost conştientă, pentru că am ales epidurală, deci mi-am văzut bebeluşii şi mi i-am sărutat pentru o secundă. Mi-a fost groaznic, dar partea recuperării a fost un pic mai groaznic.

După naştere, am mai stat 5 zile cu bebeluşii în spital pentru că erau micuţi in greutate. Acele zile acolo mi-a fost foarte greu, mergeam greu, mă ridicam greu, mă durea spatele, burta. Condiţiile, din blocul cela lăsa de dorit. Pe etaj 2 wc şi o singură baie, igiena era groaznică, se interzicea măcar sa bei un ceai în salon, nuştiu motivul, şi desigur căldura insuportabilă. Pe lîngă toate, mai aveam o vecină care le ştia pe toate şi nu-i tăcea gura doar când dormea. Durerea fizică îmi punea moralul la pămînt, însă să fi putut măcar plînge, dar nu puteam să o fac, burta imensă rămasă durea prea tare ca să pot plînge, rîde, strănuta sau să stau în picioare ori aşezată etc. Am fost externată şi speram că ajunsă acasă îmi va fi mai uşor, şi îmi era mai uşor…dar s-a început epopeea alăptării.

Cu cîţiva ani în urmă aveam senzaţia că am foarte mult timp la îndemînă, pînă în momentul cînd am decis să fac fitness. Iniţiativa nu a venit din partea mea, ci a unei colege de la lucru, eu fiind toată viaţa mea slabă, adica +/- 1 kg la ale mele 50 de kg stabile, cu excepţia sarcinei, ‘am ajuns la 57 de kg’, totuşi am decis că puţină tonifiere nu strică nimănui, dar din păcăte am început fitness-ul cu piciorul stîng şi mă simțeam rău, pentru că nu eram deprinsă. Am început a slăbi si aveam dureri musculare abdominale. Toate aceste probleme au început pentru că orice lucru se face cu cap, îl începi de la ușor şi ajungi şi la ceva mai complicat. Oricum, nu se lega sportul de mine, am început să mă simt rău fizic, cu dureri abdominale, musculare tot corpul, am avut în luna ceea o menstruaţie foarte dureroasă, m-am speriat şi m-am programat la ginecolog. La consultaţie am fost diagnosticată cu endometrioză de gradul 3, tratamentul pe care trebuia să-l urmez era: jumate de an fără a avea menstruație, trebuia să beau în fiecare zi contraceptive. Mi s-a părut foarte dubios totul, dar pînă să încep a băga în mine chimie, am mai fost la un control repetat la alt medic. Tot mi se repetau în cap cuvintele primului medic: „dacă nu vei urma tratamentul ăsta nu vei putea avea copii, cu endometrioza nu te joci”. Asta m-a pus foarte mult pe gînduri şi parcă mi s-a mai scurtat din timpul cela „mult la îndemâna”. Al doilea control nu a confirmat diagnoza primului medic ginecolog, am primit cîteva sfaturi, gen: „fii liniștită, mănîncă bine şi vii la noi peste un an dacă nu vine sarcina”. Sarcina a apărut peste 8 luni, am simțit că eram însărcinată fără să fac vreun test, am înțeles asta cînd am făcut un duș fierbinte şi mi s-a facut rău, ceea ce înainte nu se întâmpla cu mine, întotdeauna am adorat să mă fierb în baie.

Oricum test am făcut, era foarte degrabă, dar testul a arătat pozitiv, bine definit. Eram foarte bulversată, parcă mă scutura şi tremuram periodic. Acasă cu soțul tot ne întrebam unul pe altul dacă ne vine a crede că vom fi părinţi. La al doilea usg ne aștepta ceva nemaipomenit de frumos: felicitări vei avea gemeni! A mai urmat vreo 2 luni de zile cu întrebări dacă ne vine a crede că vom avea gemeni. Am dus sarcina 37 de saptamini şi 5 zile, nu a fost ușor, a fost toxicoză, a fost tahicardie,a fost col uterin scurtat înainte de termen, a fost coleostază hepatică la sfirşitul termenului. Numai puteam suferi spitalul în care am şi născut, în secţia patologia sarcinei deja începeau să mă cunoască la faţă, dar siguranţa mea şi a copilașilor a fost şi este primordial. Am născut prin cezariană programată doi băieţi scumpi inimii şi sănătoşi, cînd vorbesc şi mă gîndesc la ei întotdeauna zîmbesc.